Ac de Busolă
Este o reflecție modestă a construcțiilor mele de început, fiind creat într-o eră când trăiam cu capul în cărți despre caiace împrumutate, articole de pe internet și istorie inuită halită la tonă.
Barca aceasta este o adevărată întrupare a caiacului inuit al secolulul 21. Cee ce îl califică pentru acest titlu este însuși modul în care a fost construit.
Copiind modul creativ de a găsi materiale al inuiților, am folosit numai lemn reciclat și am legat toate piesele între ele printr-o metodă originală. Copastiile sunt scânduri de paleți, înădite între ele într-un mod rudimentar. Traversele punții sunt de asemenea din paleți. Coastele au fost făcute din gratiile de la un pătuț pentru copii, îndoite la rece prin striuri. Chila și stringherii de bordaj sunt resturi de tâmplărie, dăruite de câtre un prieten.
Ac de busolă a prins formă în imaginația mea, conturat fiind în jurul a 3 idei: să fie cât mai ieftin posibil, să fie o construcție ecologică și să aibe o formă joasă și elegantă ce mi-a plăcut întodeauna la caiace. Primul punct a fost o consecință logică a unei lipse acute de bani, deoarece traversam niște vremuri grele pe atunci, dar și pentru că doream să demonstrez cât este de simplu a construi o astfel de barcă, aproape făr’ de unelte.
Când începusem construcția, nu aveam decât o bormașină, o lamă uzată de bomfaier și un patent, care putea fi folosit și pe post de ciocan la nevoie.
Am avut de asemea acces și la acoperișul clădirii în care locuiam, unde am depozitat cei doi paleți pe care îi găsisem. Pe acel acoperiș a prins formă barca și a luat naștere puntea, după care am coborât totul cu o sfoară și m-am mutat într-un garaj. Și iată-mă cu fundul pe ciment, făcând semne cu o bucată de cretă pentru a determina lățimea propriilor șolduri și dimensiunile propriului trup. Am folosit aceeași bucată de cretă pentru a creiona forma provei și a pupei. Am realizat în ultima clipă că am devenit cam prea dependent de acel ciment și formele desenate pe el.
Am smuls scândurile din paleți, încercând să nu crap niciuna. Am fierăstruit cuiele ce le țineau în loc sau pur și simplu am hâțânat de scânduri până au ieșit cu totul. Toată munca asta a luat cam o zi, datorită lipsei uneltelor. Pasul următor a fost să înădesc scândurile și să fac copastiile. Am folosit șuruburi și bucăți de lemn din aceleași scânduri pentru articulații. Părțile lor de la prova și pupa au fost înădite la un unghi anume, pentru a evita folosirea de prelungiri. La sfârșitul celei de-a doua zi, copastiile erau gata, ținute în loc cu o sfoară temporară. În mod surprinzător, se îndoiseră binișor în formă și puntea era chiar dreaptă. Cel puțin văzută de sus. Din lateral am observant că mă uitam la un fel de monument de arhitectură. Am decis că nu prea conta și că forma cocii poate fi îndreptată aranjând coastele. La urma urmelor, puntea se află deasupra apei. Etravele au provenit dintr-o scândură mai lată. Am primit chila și stringherii tăiați deja în formă.
Un prieten tăiase niște scânduri pentru un proiect de-al lui și mi-a dăruit resturile rezultate. Printr-o coincidență fericită s-au potrivit perfect pentru ce îmi trebuia mie, numai că erau cam scurte. Le-am înădit și pe acestea, folosind bomfaierul. Coastele au fost un dar al aceluiași prieten. Le-am primit așa cum erau ele, cu o latură a pătuțului respectiv de copil. A fost cam greu să le scot din locașurile lor. Meșterul care a construit acel pătuț a folosit pesemne un lipici dat naibii pentru a-l asambla. Inițial am încercat să le ”îndoi la abur”, adică mai pe limba mea, le-am pus pur și simplu sub un duș fierbinte și am încercat să le îndoi. Nici măcar nu s-au clintit, darămite să se și îndoaie. Am încercat din nou, după ce le-am lăsat câteva zile la înmuiat. De data aceasta am rupt una, dar baremi am reușit ceva.
Am decis că este mai ușor să le îndoi la rece, făcând striuri de-a latul punctelor de îndoire. Așa a mers destul de bine și am obținut pentru fiecare o formă în V urâțică. La urma urmei, bărcile cu motor au o formă a cocii în V. De ce nu ar avea și caiacele ?
Toate piesele erau ținute la un loc prin șoricei din nylon (deoarece nu îmi permiteam să cumpăr tot contingentul de menghine necesar). Șoriceii era introduși prin găurile pe care intenționam să introduce legăturile din sfoară pe mai târziu. Am găsit sfoara a fi cam scumpă. Prin urmare, șoriceii cu pricina au rămas unde erau. S-au dovedit a fi foarte solizi și ușor de strâns cu patentul, ceea ce a dat naștere unor îmbinări solide. De fapt, datorită lor, nu a trebuit să folosesc dibluri pentru punte și nici să înod un kilometru de sfoară. A trebuit să fiu atent numai la cum să le poziționez capetele, pentru a nu trece prin pânză mai târziu.
Vorbind despre pânză, mi-am dat seama că aici ar putea fi o problemă. Nylonul balistic era scump, nu se găsea în magazine, așa cum credeam eu în mod naiv și trebuia adus din SUA. Era o călătorie cam lungă și prea scumpă pentru o biată structură din paleți.
Dar știam că și bumbacul ar merge bine, desi nu știam exact de care anume ar trebui. În cele din urmă m-am dus la un magazin și am cumpărat câțiva metri. Era ieftin, arăta bine și părea destul de solid, deși cred că era destinat cearșafurilor și nu bărcilor.
M-am documentat cum se coase peste structură și am început. Când am ajuns la mijloc, am realizat că încă nu aveam rama pentru cockpit. La fel ca restul de piese ”îndoite la abur” și aceasta mi-a dat dureri de cap. Era de două ori mai lungă decât coastele și îmi trebuia o formă pe care să o înfășor. Nu aveam absolut nici un ijloc să tai forma cu pricina dintr-un placaj gros. Am decis să fac altcumva: mai multe striuri. De fapt, întreagă ramă exterioară a cockpit-ului era un striu gigantic. Am făcut mai întăi o formă de U, apoi l-am închis cu o scândurică dreaptă, prinsă în…stiți deja în ce. În afara aspectul interior, arăta chiar decent. Am cusut-o și pe aceasta la locul ei.
Într-un final, aveam ceva ce aducea a caiac. Îmbrăcat în alb, aducea a mireasă și îmi umplea inima de bucurie.
Am decis ca mireasa să aibe rochia transparentă, precum pozele de pe internet. Am procurat ceva lac pentru exterior pe care l-am aplicat în 3 sau 4 straturi, până când pânza a devenit tare și rugoasă. Mi-a plăcut efectul obținut. Am folosit un spray cu vopsea pentru prova și pupa, pentru a da ceva culoare bărcii. În același timp am băgat de seamă cât de bine se pupă vopseaua cu bumbacul. Mult mai bine decât cu nylon-ul.
După vreo două zile, cât am așteptat să se usuce lacul, am pus-o pe apă. Curiozitatea mea era amestecată cu frică și anxietate: dacă o să plutescă într-o rână ? Dacă o să ia apă ? Dacă pur și simplu o să se desfacă în bucăți la primul val ? Nici pomeneală !
Ac de Busolă s-a dovedit a fi un reper pentru mine. A stat pe apă precum o regină. S-a potrivit șoldurilor mele precum un costum de croitor, desi era cam greu să intru într-însul. Era un caiac stabil, chiar prea stabil pentru gusturile mele, destul de rapid, cu o stabilitate direcțională bună, arăta bine, se simțea bine și mă umplea de mândrie prostească. Era de asemenea o barcă ușoară, la numai 13kg. Se rostogolea cam greoi, necesitând o tehnică de polo pentru asta.
După introducerea inițială, barca a primit câteva îmbunătățiri sub forma unei fustițe de neoprene, chingi pentru punte, protecție pentru fund și ceva bureței în cockpit.
Ac de Busolă m-a purtat în multe aventuri de o zi și nu numai în condiții calme. S-a comportat peste așteptări, având în vedere modul în care a fost construit. Nu am mai consttruit ceva similar după, dar a deschis calea construcțiilor și stilului constructiv adoptat ulterior. Este de asemenea un bun demonstrator al conceptului și versatilității stilului skin-on-frame.
Ac de Busolă plutește și azi, la câțiva ani după ce a fost dat la apă. La mult timp după ce am construit alte caiace, un suflet de om s-a îndrăgostit de el și l-a cumpărat pentru o sumă modică. Sper ca barca să îi fie de folos mult timp de acum înainte…